Păzeşte-mă de mine !

Păzeşte-mă de mine ! 

(Roxana Moldovan)

Cu faţa întoarsă spre podeaua minţii, mai simt puţin miros de scaun ce-mi suflă praful peste inimă. Lovesc cu piciorul mizeria împraştiată şi containerele depozitate de ceva vreme… Mă izbesc de cruce!

Am strigat din tot ce înseamnă “Eu”: Nu mă abandona! încep să-ţi scot spinii de pe cap şi fiecare cui. Vreau să fac un schimb. Idolatria să poarte semnele suferinţei, iar Tu… să nu mai rămâi mort, rastignit de marele “Sine”, să vii să trăim unul pentru celalalt. Vreau să purtam împreună crucea până la capăt, să împarţim iubirea între noi. Astăzi mi-ai spus din nou că nu am rabdare… Sunt ca un pacient pe patul de spital nevindecat care fuge cu tot cu perfuzii, fără să se recupereze.Nu am nevoie de mine, să-mi creez propriile mecanisme împotriva durerii, să-mi întunec chipul cu zâmbete false. Stând aşa, între două dimineţi, să beau o linguriţa din siropul dragostei Tale, până mă fac bine. Când umanitatea poartă hainele idolatriei, vreau să învelesc crucea cu ele. Privirea mea să nu te trădeze, să îmi rămână lacrimi în ochii inimii până când îmi vei lua răsuflarea.Îmi tremură palmele din dorinţa de a te intâlni pe marginea patului, să ne intersectăm degetele invizibile… Cucereşte-mi simţurile fără să te văd, ar fi prea mult.Culeg fericirile de pe obrajii tăi, să înnroşesc când mă-ncălzeşti cu taine divine la ureche. De gâtul Tău îmi leg mâinile pe vecie, să folosesc cerneala ta, să imi decorez foile, să mi se păteze sufletul în cuvinte.Întrebările mele se întrebă singure şi se războiesc cu ramurile prinse de cer, pe care s-au pus mulţimi de ciori. Şi ce dacă nu mă vor crede? Eu ştiu să deosebesc realul de imaginar.
Păzeşte-mă de mine !